Devoţiuni

Devoțiuni

Adorația euharistică
– vineri, după liturghia de seară
– duminică, după liturghia de seară
Sfântul Rozariu – înainte de fiecare Sfântă Liturghie
Marți – devoțiune către sfântul Anton de Padova
Joi – devoțiune către Fericitul Vladimir Ghika
Prima Vineri din lună – devoțiune către Preasfânta Inimă a lui Isus
Prima Sâmbătă din lună – devoțiune către Inima Neprihănită a Mariei
Calea Sfintei Cruci – în timpul Postului Mare, în fiecare miercuri și vineri (cu excepția Sărbătorilor de poruncă), după Liturghia de seară.

CALEA SFINTEI CRUCI

PREZENTARE

În Occidentul creștin, puține practici de pietate sunt la fel de îndrăgite cum este Calea Sfintei Cruci. Ea ne trimite înapoi, cu o iubire recunoscătoare, la ultima parte a drumului străbătut de Isus în timpul vieții sale pământești: din momentul în care el și discipolii săi, „cântând imnuri, au ieșit spre Muntele Măslinilor” (Mc 14,26), până în momentul în care Domnul a fost dus la locul numit «Golgota» (Mc 15,22), a fost răstignit și înmormântat într-un mormânt nou, săpat într-o stâncă din apropiere.

O cale iubită de Biserică

Biserica a păstrat memoria vie a cuvintelor și evenimentelor ultimelor zile ale Mirelui și Domnului ei. Memorie plină de afecțiune, chiar dacă în același timp dureroasă, a drumului pe care Isus l-a străbătut de la Muntele Măslinilor la Muntele Calvar. Într-adevăr, Biserica știe că în fiecare episod petrecut în timpul acelui drum este ascuns un mister de har, un gest de iubire față de ea.
Biserica este conștientă că în Euharistie, Domnul său i-a lăsat memoria sacramentală, obiectivă, a Trupului frânt și a Sângelui vărsat în vârful Golgotei. Dar ea iubește, în același timp, și memoria istorică a locurilor în care Isus a suferit, drumurile și pietrele udate cu sudoarea și cu sângele său.
Biserica din Ierusalim și-a manifestat destul de devreme atenția pentru „locurile sfinte”. Vestigii arheologice atestă existența expresiilor de cult creștin, deja în sec. al II-lea, în zona în care fusese săpat mormântul lui Isus. La sfârșitul sec. al IV-lea, pelerina Eteria ne dă vești despre trei edificii sacre ridicate pe Golgota: Anastasis (în lb. greacă: Învierea), bisericuța ad Crucem (în lb. latină: la Cruce) și marea biserică Martyrium (în lb. latină Martiriul). Ea ne informează despre procesiunea care în anumite zile se desfășura de la Anastasis la Martyrium. Desigur, nu e vorba de o Cale a Crucii sau de via sacra (calea sfântă), un fel de cale care trece pe la sanctuarele din Ierusalim, care se deduce din diferitele „jurnale de călătorie” ale pelerinilor din secolele V și VI. Dar acea procesiune, cu cântările sale și în strânsă legătură cu locurile pătimirii, este considerată de către unii  cercetători ca o formă embrionară a Căii Crucii.
Orașul Căii Crucii istorice este Ierusalimul. Numai el are acest mare și tragic privilegiu. De-a lungul Evului Mediu, fascinația „locurilor sfinte” a trezit dorința Trei din cele 7 biserici ale Bazilicii Santo Stefano de la Bologna de a le reproduce acasă. De aceea unii pelerini, la întoarcerea de la Ierusalim, le-au reprodus în orașele lor. Complexul celor șapte biserici ale Bazilicii Santo Stefano de la Bologna este considerat exemplul cel mai cunoscut de astfel de „reproduceri”.

O practică pioasă medievală

Calea Crucii, în sensul actual al denumirii, provine din Evul Mediu târziu. Sf. Bernard (+1153), Sf. Francisc de Assisi (+1226) și Sf. Bonaventura (+1274), prin pietatea lor plină de afecțiune, au pregătit terenul pe care a răsărit această practică pioasă.
La climatul de evlavie plină de compasiune față de misterul Pătimirii trebuie să se adauge entuziasmul stârnit de Cruciade, care-și propuneau recuperarea Sfântului Mormânt, reînflorirea pelerinajelor începând cu sec. al XII-lea și prezența călugărilor franciscani în „locurile sfinte”.
Spre sfârșitul sec. al XIII-lea, Calea Crucii este deja menționată, încă nu drept practică evlavioasă, dar ca drum parcurs de Isus în urcarea spre Muntele Calvar și marcată de o succesiune de „stațiuni”.
În jurul anului 1294, un călugăr dominican, Rinaldo di Monte Crucis, în Liber peregrinationis, afirmă că a urcat la Sfântul Mormânt „per viam per quam ascendit Christus, baiulans sibi crucem” (pe drumul pe care a urcat Isus, purtându-și crucea), și îi descrie diferitele stațiuni: palatul lui Irod, Litostrotos, unde Isus a fost condamnat la moarte, locul unde le-a întâlnit pe femeile din Ierusalim, locul în care Simon din Cirene a luat crucea Domnului și așa mai departe.
Pe fundalul devoțiunii către pătimirea lui Cristos și cu referire la drumul străbătut de Isus în urcușul spre Muntele Calvar, Calea Crucii, ca practică evlavioasă, ia naștere direct dintr-un fel de împletire a trei devoțiuni care, începând din secolul al XV-lea, s-au răspândit mai ales în Germania și Țările de Jos.
– devoțiunea către „căderile lui Cristos” sub povara  Crucii; sunt enumerate până la șapte;
– devoțiunea către „căile dureroase ale lui Cristos”, care constă în mersul în procesiune de la o biserică la alta în memoria căilor dureroase – șapte, nouă și chiar mai multe – străbătute de Isus în timpul pătimirii: de la Getsemani la casa lui Anna (cf. In 18,13), de aici la casa lui Caiafa (cf. In 18,24; Mt 26,56), apoi la pretoriul lui Pilat (cf. In 18,28; Mt 27,2), la palatul lui Irod (cf. Lc 23,7) etc.;
– devoțiunea către „stațiunile lui Cristos”, deci către momentele în care Isus se oprește de-a lungul drumului spre Calvar, fie constrâns de către călăi, fie sfârșit de oboseală, fie pentru că, mișcat de iubire, încă mai încearcă să stabilească un dialog cu persoanele care participă la pătimirea sa; adesea „căile dureroase” și „stațiunile” corespund ca număr și conținut (fiecare „cale” se încheie cu o „stațiune”), iar acestea din urmă sunt indicate printr-un stâlp sau o cruce pe care uneori este reprezentată scena de meditat.

Varietatea stațiunilor

În procesul îndelungat al formarii Căii Crucii trebuie semnalate două elemente: fluctuația „primei stațiuni” a Căii Crucii și varietatea stațiunilor.
Cât privește începuturile Căii Crucii, istoricii semnalează cel puțin patru episoade diferite, alese pentru „prima stațiune”:
Isus își ia rămas bun de la Mama sa; este vorba de o „prima stațiune” care nu pare să fi avut o largă răspândire, probabil din cauza problematicii fundamentului biblic;
Spălarea picioarelor; această „primă stațiune”, care se situează în ambianța Cinei de pe urmă și a instituirii Euharistiei, este atestată în câteva Căi ale Crucii din a doua jumătate a sec. al VII-lea, care au avut o largă răspândire;
Agonia din Getsemani; grădina măslinilor, unde Isus, în ascultarea extremă și plină de iubire față de Tatăl, decide să bea până la ultima picătură potirul pătimirii, constituie începutul unei Căi a Crucii din sec. al XVII-lea, scurtă – cuprinde doar șapte stațiuni –, cunoscută pentru rigoarea sa biblică, răspândită mai ales de către călugării Societății lui Isus;
Condamnarea lui Isus în pretoriul lui Pilat, o „primă stațiune destul de veche, care marchează în mod eficient începutul ultimului segment al drumului dureros al lui Isus: de la pretoriu până pe Calvar.
Diferit era și subiectul stațiunilor. În sec. al XV-lea exista încă o foarte mare diversitate în alegerea stațiunilor, al numărului și al ordinii lor. În diferitele scheme ale Căii Crucii se găsesc stațiuni precum arestarea lui Isus, renegarea lui Petru, biciuirea, acuzele defăimătoare din casa lui Caiafa, batjocura hainei albe în palatul lui Irod, care nu figurează în ceea ce avea să devină textus receptus al devoțiunii.

Forma tradițională

Calea Crucii, în forma sa actuală, cu aceleași paisprezece stațiuni dispuse în aceeași ordine, este atestată în Spania în prima jumătate al sec. al XVII-lea, mai ales în ambianța franciscană. Din Peninsula Iberică a trecut mai întâi în Sardinia, pe atunci sub dominația coroanei spaniole, apoi în peninsula italică. Aici a găsit un promotor convins și eficient în Sf. Leonard de Porto Maurizio (+ 1751), frate minor, misionar neobosit; el a ridicat personal peste 572 de Căi ale Crucii, dintre care a rămas renumită aceea ridicată în Colosseum la cererea Papei Benedict al XIV-lea, pe 27 decembrie 1750, în amintirea acelui An Sfânt.

Forma Biblică

În fiecare an, Sfântul Părinte, în seara Vinerii Sfinte, merge la Colosseum pentru a celebra, împreună cu mii de pelerini veniți din toată lumea, devoțiunea pioasă a Căii Crucii.
Cât privește textul tradițional, Calea Crucii biblică, pe care Sfântul Părinte a prezidat-o la Colosseum pentru prima dată în anul Domnului 1991, prezintă câteva diferențe în ceea ce privește „subiectul” stațiunilor. La lumina istoriei, astfel de diferențe nu pot fi considerate noutăți; este vorba, mai de grabă, de simple recuperări.
În Calea Crucii  biblică nu figurează stațiunile care nu au o referire biblică precisă cum ar fi cele trei căderi ale Domnului (III, V și VII), întâlnirea lui Isus cu Mama sa (IV) și cu Veronica (VI). În schimb sunt prezente stațiuni precum agonia lui Isus din grădina măslinilor (I), judecata nedreaptă a lui Pilat (V), promisiunea paradisului pentru tâlharul cel bun (XI), prezența Mamei și a Discipolului la picioarele Crucii (XIII). Este vorba, așa cum se vede, de episoade cu mare încărcătură mântuitoare și cu o semnificație teologică relevantă în drama pătimirii lui Cristos: drama mereu actuală la care, în mod conștient sau nu, ia parte fiecare.
Propunerea nu e complet nouă. Pelerinului care venea la Roma pentru a celebra Jubileul anului 1975, Comitetul Central pentru Anul Sfânt îi oferea Cartea pelerinului în care, pe lângă Calea Crucii tradițională, figura o schemă alternativă, de care, în parte, este legată Calea Crucii biblică.
Chiar și Congregația pentru Cultul Divin, în ultimii ani, a autorizat în diferite ocazii folosirea unor formulare alternative ale textului tradițional al Căii Crucii.
Prin Calea Crucii biblică nu se intenționează schimbarea textului tradițional, care rămâne pe deplin valid. Se dorește doar să se scoată în evidență câteva „stațiuni importante” care, în textus receptus, lipsesc sau rămân în umbră. Prin aceasta se subliniază extraordinara bogăție a Căii Crucii pe care nicio schemă nu reușește să o exprime în totalitate.
Calea Crucii biblică pune în lumină tragicul joc al personajelor, lupta dintre lumină și întuneric, între adevărul și minciuna pe care acestea le întrupează. Fiecare dintre ei ia parte la misterul Pătimirii situându-se de partea sau împotriva lui Isus, „semn de împotrivire” (Lc 2,34), astfel încât să reiasă clar gândurile lor ascunse față de Cristos.
Participând la Calea Crucii, orice discipol al lui Isus trebuie să-și reafirme propria adeziune la Învățător: pentru a-și plânge propriul păcat asemenea lui Petru; pentru a se deschide, asemenea tâlharului bun, la credința lui Isus, Mesia suferind; pentru a rămâne lângă Crucea lui Isus, asemenea Mariei și Discipolului, iar aici să primească împreună cu ei Cuvântul care mântuiește, Sângele care purifică, Duhul care dă viață.

              PIERO MARINI
Maestrul Celebrărilor Liturgice Pontificale